Tălişoara şi Vârghiş – explorând Ţinutul celor Trei Scaune prin chei pitoreşti, la castele sau în atelierele de poveste ale meşteşugarilor locali

 

Covasna este supranumită Ţinutul Conacelor, întreaga Secuime fiind înţesată cu peste 100 de castele, domenii nobiliare, conace şi biserici fortificate. Numai în judeţul Covasna regăseşti 60 de astfel de monumente, în diferite stări de conservare. Pentru cei pasionaţi, asemeni nouă, zona este o comoară la care trebuie să revii de multe ori pentru a descoperi cât mai multe piese ale patrimoniului cultural.

Una dintre ele este castelul Daniel din Vârghiş, la numai 3 km de mers cu maşina de castelul său vecin din Tălişoara. Aici a rămas Gabor, fratele lui János, cel de-al doilea fiu al contelui Mihály.

Vizitarea costă 5 lei de persoană, însă nu vei găsi pe cineva mereu acolo. Aranjează vizita cu cei de la Castel Daniel, care se vor asigura că vei avea parte de un ghidaj corespunzător.

Castelul are în total 26 de încăperi, cuprinde şi cei 18 ha de moşie care-l înconjoară, incluzând parcul dendrologic din care astăzi au mai rămas doar câţiva supravieţuitori, bătrâni de 200-300 de ani. Râul Vârghiş încă traversează domeniul, pe malul opus fiind încă vizibilă fosta alee de promenadă pe care treceau odinioară caleştile nobililor.

  

Prima amintire istorică a castelului datează din 1580, dar familia se află încă de la anii 1300 în zonă, suficient cât să credem că pe locul actualului castel se afla încă de pe atunci un conac de dimensiuni mai reduse.

A fost ridicat şi extins în mai multe etape, fiecare reproducând un stil arhitectural specific timpului. Cea mai veche parte a fost construită în stil renascentist, la sfârşitul anilor 1700, începutul anilor 1800. Acesteia i s-a adăugat etajul, iar între 1850-1853 s-a ridicat şi turnul în stil baroc. Ultima adăugire a castelului datează de la începutul secolului al XX-lea – micul turnuleţ în stil neorenascentist, împreună cu logiile din partea nordică.

  

Casa de fântână din curte a fost ridicată în 1937, pentru a acoperi piatra fântânii, originală, datând din 1780.

  

Pe piatra fântânii încă este vizibil anul 1780

În 1949, odată cu naţionalizarea, familia a fost alungată, castelul fiind transformat în sediu IAS şi funcţionând timp de 4 decenii pe post de grajd pentru oi – modul clasic al comuniştilor de a distruge orice cădea în afara mentalităţii lor înguste.

Clădirea anexă din partea nordică va deveni spaţiu de cazare

Ultima mare renovare a avut loc în 1984, iar în 2005 castelul a fost retrocedat familiei de drept. Din cauza costurilor mari de întreţinere, aceştia l-au vândut mai departe administraţiei locale a oraşului Esztergom din Ungaria, care este acum responsabilă de soarta monumentului. Se pare că restaurarea lui nu constituie o prioritate, dar nici nu sunt dispuşi să-l cedeze cuiva în putere de a-i oferi un viitor mai bun…

Contact pentru vizite: Román Attila
Tel. 0741 090 737
Adresa: 527180 Vârghiş, nr. 205
Jud. Covasna

Fosta sală de evenimente a castelului

    

Dulapul secret din perete, rămas din mobilă originală. În unele locaţii era folosit pe post de frigider, pereţii reci păstrând alimentele sau sticlele cu băuturi la temperatura optimă. A fost restaurat de familia Sütő

  

Pardoseală originală este încă vizibilă într-una din încăperi

 *

*              *

Casa familiei Sütő o găseşti tot în Vârghiş, cum vii dinspre Baraolt, înainte de biserica din sat, pe partea dreapta. O recunoşti uşor după poarta secuiască frumos pictată. Este şi firesc, doar vorbim de o tradiţie purtată cu mândrie de-a lungul a 15 generaţii, ajunsă acum la a 16-a chiar.

O parte din căsuţa tradiţională serveşte drept muzeu şi atelier de pictură. Piese vechi, ale străbunicilor sunt frumos aşezate la loc de cinste – scaune tradiţionale, lăzi de zestre, dulapuri şi colţare, piese de mobilier restaurate cu migală, cu multă dragoste şi respect pentru materialul fragil.

În 1568 primii membrii ai familiei s-au aşezat la Vârghiş, venind de la Cristuru Secuiesc. Au fost chemaţi de familia Daniel, pentru a oferi o identitate castelului din Vârghiş, cu ajutorul mobilierul cioplit şi vopsit de mâna lor. Au rămas aici şi au transmis astfel tainele sculpturii şi ale picturii în lemn din tată în fiu.

Respectarea tradiţiei şi lucrările unicat care le ies din mână le-au dus faima peste continente, comenzi primind de la străinii care-i vizitează şi care duc vorba acasă despre talentul perfecţionat de-a lungul a peste patru secole.

Vopselele sunt preparate tot de familia Sütő, substanţele având la bază minerale fără dizolvanţi sau alte toxine şi fiind procurate din împrejurimi. Picturile sunt făcute cu mâna liberă, garantând originalitatea fiecărei piese şi folosind doar motive tradiţionale.

Vei afla povestea celei mai vechi piese din colecţie, la ce folosesc dulăpioarele secrete încastrate în perete, legătura dintre sculptura cu briceagul şi maiul folosit de fete pentru a-şi alege ursitul sau care era mesajul scaunelor vorbitoare. Este o lecţie frumoasă despre tradiţie, meşteşug şi continuitate, care merită împărtăşită şi promovată ca atare.

Contact pentru vizitare: Sütő István
Tel. 0732 115 387
Adresa: 527180 Vârghiş, nr. 443
Jud. Covasna
E-mail: sutoistvan@festettbutor.com, http://www.festettbutor.com
Intrarea costă 4 lei de persoană

Fotografiatul nu este permis, decizie luată de meşteri în urma multelor falsificări făcute pe baza detaliilor pozate de diverşi vizitatori. Pentru a-şi proteja lucrările şi renumele, pot oferi turiştilor pliante contra cost.

  

 *

*              *

Fierarul din Tălişoara, Nagy György, locuieşte puţin mai sus de castelul Daniel, şi îi recunoşti uşor casa după poarta din fier forjat, frumos lucrată, evident, de mâinile sale. Este extrem de volubil şi carismatic, un bun povestitor şi întâmpină cu drag pe cei care vor să-i vadă atelierul.

Tatăl a fost cel care l-a învăţat meseria; în tinereţe Nagy făurea potcoave de cai şi căruţe pentru cei din sat

Îţi va arăta piesele cu care participă la târguri şi competiţii de profil, în ţară ori prin străinătate, îţi va arăta care sunt paşii urmaţi de la schiţarea modelului până la transformarea unei idei într-o sculptură în fier, măiestrită cu atâta muncă.

Omul parcă desenează cu ciocanul pe bucăţi de fier încins. Atât de captivante sunt mişcările mâinilor lui, încât îţi lasă impresia că ai putea să o faci şi tu. Glumă bună de altfel, este nevoie de forţa unui braţ de fier pentru a îmblânzi materialul dur, de viziune şi de o pricepere care dificil se deprinde.

Fierarul lucrează acum la poarta din fier forjat a castelului Daniel din Tălişoara. Actuala intrare de la castel, spre exemplu, a fost o muncă care i-a luat 5 luni

Meşteşugurile noastre sunt o muncă grea, care oferă satisfacţii pe măsură. Motivul pentru care sunt din ce în ce mai puţini artişti tradiţionali, este dezinteresul tinerilor de a duce mai departe o meserie moştenită. Tocmai pentru că astfel de secretele se învaţă greu pe cont propriu, dacă nu sunt transmise din generaţie în generaţie, de timpuriu.

În atelierul fierarului se lucrează după metoda tradiţională, cea care scoate produsul finit într-un timp mult mai lung, dar îl face mai traininc, lasă o semnătură peste trecerea timpului, iar ornamentele, dantelăria din fier sunt inconfundabile în faţa unor copii făcute după metode industrializate, mecanice, moderne. Estetic şi calitativ vorbind, o bucată de fier ştanţată în serie, cu detalii fade, fără nicio identitate, pare aproape o păcăleală de prost gust comparativ cu fierul forjat brut, modelat în foc cu bătaia ciocanului.

Nici găurile nu sunt date cu bormaşina, toate sunt făcute la cald, cu mâna liberă, nimic nu este polizat sau sudat, bucăţile sunt topite şi lipite cu ciocanul, iar ceea ce impresionează şi mai tare este plăcerea cu care Nagy lucrează.

A aduce în spaţiul personal o piesă cu personalitate, cu tradiţie şi valoare, care poartă istoria strămoşilor locului, finisată cu iscusinţă, cu modestie şi cu multă dăruire de mâna pricepută a meşterilor din popor, este un dar nepreţuit, care poartă o bucată din sufletul celui ce-a făcut-o pentru tine.

Nicio chinezărie ieftină, fabricată pe bandă rulantă nu va putea înlocui vreodată importanţa acestui lucru. În fond, dragostea pe care o arătăm meşteşugarilor noştri se traduce în respectul pentru ȋniantașii care nu se zoreau pentru a termina lucrurile în pripă, cei care ne-au lăsat o moştenire cu care să ne mândrim mai departe. Că doar de-asta spunem din ce în ce mai des că “nu se mai fac lucrurile cum se făceau odată, pe vremuri”, nu? 🙂

Sunt şi alţi iscusiţi meşteşugari în zonă care primesc vizite anunţate în prealabil; pentru a le verifica disponibilitatea şi pentru a aranja o demonstraţie, ia legătura direct cu gazdele de la Daniel Castle Hotel, ei fiind în contact direct cu meşterii.

 *

*              *

Pentru privelişti pitoreşti şi plimbări reconfortante în natură, recomandăm Cheile Vȃrghişului. Săpate în Munţii Perșani de Vȃrghişul care pornește din Munţii Harghita, cheile întind pe aproape 4 km şi sunt bogate în formaţiuni geomorfologice sculptate în calcar: peste 100 de peşteri cartate, avene, doline, pereţi verticali de stâncă, ideali pentru rapeluri şi escaladă. Zică-se că în grotele cheilor s-ar regăsi cea mai mare populaţie de lilieci din ţară. Nu ne-am aventurat în întuneric, aşa că nu am şti câţi sunt la număr, dar credem pe cuvânt.

Cum ajungi. Drumul până aici poate fi abordat din mai multe direcţii, noi am venit pe DJ131 dinspre Tălişoara, caz în care sunt 17 km distanţă până la porţiunea unde drumul forestier se termină şi începe efectiv traseul (12 km în total pe drum forestier). Evident, maşina o poţi parca oriunde te lasă inima, sau oricând te-ai săturat de zgâlţâieli printre gropile drumului bătătorit. Noi am cedat în dreptul unei stâne de unde se pot procura brânzeturi şi lactate proaspete, direct din ogradă.

 

Sunt trei trasee marcate, dar cum noi nu ne-am făcut temele de acasă, nu am înţeles deloc fiecare unde duce, aşa că am urmat indicatoarele şi am ţinut firul apei, mergând la ghici după marcajul cu cruce albastră. Panourile explicative nu sunt de prea mare ajutor, nu menţionează durata parcurgerii traseului sau obiectivele pe care le întâlneşti pe parcursul variantelor disponibile. Ştii doar că sunt trei însemne şi eşti liber să afli pe cont propriu fiecare unde duce.

Revelaţia a venit abia ulterior:
– Marcajul cu cruce albastră parcurge cheile în întregime
– Marcajul cu bandă galbenă se intersectează cu cel albastru în dreptul primei peşteri mari pe care o vei vedea, la traversarea celui de-al treilea pod. Nu te speria de urcuşul pieptiş, dacă îl înfrunţi curajos, vei fi răsplătit cu privelişti panoramice asupra cheilor.
– Marcajul cu punct roşu trece pe deasupra cheilor şi te scoate în Merești. Pare o variantă mai hardcore de a scurta întreaga porţiune.

cel dintâi pod

  

Traversează poiana care vara sigur face senzaţie printre amatorii de grătare încinse pe malul apei. Urmează firul râului până ajungi la primul pod. Traversările sunt ajutate de podeţe ici-colo, astfel că traseul nu ridică dificultăţi. Peisajul ni s-a părut familiar, aduce destul de mult cu cel sălbatic şi stâncos al cheilor Nerei – surpriză faină pentru cei ce subestimau potenţialul traseului.

  

În dreptul celui de-al treilea pod, zăreşti Peştera Șura Cailor. Gura lumii spune că ar fi uscată. Şi plină de lilieci, cum îi şade bine oricărei peşteri. N-am vrut să aflăm dacă e adevărat sau nu, dar se pot organiza şi expediţii speo către traversează întreaga cavitate.

De la Anda Stănciulescu am aflat că deasupra Șurei Cailor, era Peştera Gaura Tătarului, cea pe care o urmăream de fapt – cei doi ochi de piatră, iconici pentru Cheile Varghişului. Traseul nu este însă marcat, aşa că nu am ştiut cum să ajungem acolo şi nici nu bănuiam că într-acolo se ascund. Ne-am întors dezamăgiţi…Cu siguranţă nu trebuie ratat, aşa că foloseşte cu încredere acest link pentru detalii despre poteca improvizată, pe care trebuie să o urmezi.

  

 

La celălalt capăt al podului, un panou indică direcţia spre Peştera Mare de la Merești, sau Peştera Orban Balazs. A fost prima cavitate explorată şi cartată din Transilvania, Istvan Fekete ocupându-se de asta în 1835, iar Balazs documentând prima descriere detaliată a celor 1527m, cât însumează galeriile peşterii.

      

Nu am ajuns la capătul cheilor. Când seara şi ceaţa deasă au început a se lăsa, am hotărât să ne lăsăm şi noi ambiţia acolo şi să încercăm un pas alergător înspre maşină, după ce-am petrecut cam 3 ceasuri în inima pădurii, căutând ochişorii de piatră pe care oricum i-am ratat la mustaţă.

Nu-i nimic, revenim pe timp însorit de vară, când ziua lungă şi călduroasă va fi mai îngăduitoare cu spiritul aventurier.


Dacă ţi-a plăcut și ţi s-a părut util, te aștept și pe Facebook să ne ȋmprietenim 🙂

Anunțuri

3 gânduri despre „Tălişoara şi Vârghiş – explorând Ţinutul celor Trei Scaune prin chei pitoreşti, la castele sau în atelierele de poveste ale meşteşugarilor locali

  1. Pingback: Castel Daniel din Tălişoara – o istorie veche de 350 de ani, reinterpretată într-o atmosferă nouă şi nobilă. O poveste cu final fericit şi cu iz princiar, care inspiră şi reȋnvie simţurile | Jurnal de Hoinar

  2. Pingback: Povestea Castelului Arcuş (Szentkereszty) din Covasna – cum a fost transformat un fost domeniu nobiliar în casă de vacanţă pentru Ceauşescu şi mai apoi în centru de cultură al judeţului | Jurnal de Hoinar

  3. Pingback: Casele de oaspeţi ale contelui Kalnoky – Micloşoara. Călătoreşte în inima Transilvaniei tradiţionale! | Jurnal de Hoinar

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s