Afirmaţia din titlu implică o mare responsabilitate în a te convinge de veridicitatea ei. Mi-o asum. Dar cum fotografiatul înăuntru este strict interzis şi atent monitorizat, în lipsa unor dovezi vizuale satisfăcătoare, sporeşte şi gradul de dificultate al taskului asumat.

Imaginează-ţi un spaţiu milimetric între două roci, prin care un firicel firav de apă încearcă să-şi croiască drum. Insistentă, apa lărgeşte din ce în ce mai mult spaţiul dintre roci, până reuşeşte să facă o gaură suficient de mare, prin care să se reverse mai cu vână. Încet-încet, urmând acelaşi model repetitiv, câteva milioane de ani mai târziu, rezultă ceea ce stă azi în faţa ta. Dacă şi când te vei află la Skocjan, aminteşte-ţi de fisura cea mică atunci când vei privi în jos, la hăul cel mare. Totul făcut prin răbdare şi perseverenţă. Semnătură: 100% natură 🙂

Sistemul carstic Skocjan cuprinde 11 peşteri, 6km de pasaje subterane cu o adâncime de peste 200 de metri, doline prăbuşite, cascade,poduri naturale şi puţuri săpate în roci. Toate formate de răul Reka, care după ce curge liniştit circa 50km la suprafaţă, se ascunde sub pământ, ieşind din nou din subteran spre izvoarele Timavo, în apropierea golfului Trieste.

Canionul subteran săpat de râu este cel mai mare din lume, iar zona este atât de specială, încât este parte a patrimoniului UNESCO din 1986.

După ce achiţi biletul la casă şi eşti preluat de ghid, mergi însoţit de restul grupului spre intrarea în peşteră, undeva 600 de metri mai sus, înspre pădure. Cobori printr-un pasaj antropic,construit ulterior, pentru a facilita accesul şi continui pe drumul amenajat, prin săli decorate cu dantelărie carstică în toate formele şi mărimile.

Cea mai interesantă prezenţa de pe acest sector ar fi căldările de calcar, în trepte,umplute cu apă scursă în perioada ploioasă de pe stalactite, întocmai că “piscinele” de la Pamukkale din Turcia.

Poteca urcă şi coboară, şerpuind printre pereţii sculptaţi. Până aici nimic deosebit, doar o plimbare printr-o galerie de fosil, cu speleoterme specifice.Poate şi de-asta prima parte a traseului a fost denumită Tiha Jama (Peştera Tăcută).

  

Dar când un vuiet începe să capete putere, priveşti spre bezna din gol, căutând cu ochii singurul care s-ar putea face responsabil de gălăgie – Reka.
Aici începe Sumeca Jama – Peştera Murmuitoare, prăpastia prin care râul zgomotos şi-a făcut drum săpând în stâncă. Rezultatul muncii migăloase? Un canal de 3.5km lungime, cu o lăţime ce variază între 10 şi 60 de metri şi cu o înălţime de 140 de metri. Acum uită-te în jos. Apucă bine de balustradă şi ţine strâns de ea. Îţi vine să crezi că tot hăul asta a pornit de la mică fisură, cea cu firicelul de apă insistent?

  

  

Nu-ţi fie frică, ghidul spune că nu a existat decât o singură victimă la construirea podului suspendat, agăţat de stâncă. Da chiar, cum naiba l-or fi agăţat acolo, lipit de perete la 60 de metri înălţime, lucrând în semibeznă, frig şi umezeală, cu râul ăla nervos la picioare? Dar oare n-or fi filmat nimic aici din Stăpânul Inelelor, că prea seamănă a Mordor?!

Cea mai mare încăpere subterană (zică-se şi din lume dar eu aş fi sceptică) este sala Martel, cu un volum de 2.2 milioane de metri cubi.

  

  

  

Resturile trunchiurilor de copaci azvârlite printre stânci sau proptite direct în ele, deasupra capului tău, sunt urmele inundaţiilor. Cea mai mare a ridicat nivelul apei în peşteră la 100 de metri. Ultma mare inundaţie de acest fel a fost cea din 1963, când micul sifon în care peştera se sfârşeşte, nu a reuşit să facă faţă potopului, scuipând volumul de apă afară…sau mai bine zis, înăuntru, înapoi în peşteră. Astfel că torenţii revărsaţi au acoperit podul, depăşind cota de 60 de metri înălţime.

Opera desăvârşită a naturii a fost completată de om prin construirea în 1937 a Podului Cerkvenik , pe care se traversează de pe un versant al peşterii pe celălalt. Priveliştea de pe podul suspendat la 47 de metri desupra răului este senzaţională. Şi pentru o experienţă completă, o să rămâi câteva secunde în întuneric absolut, când ghidul va stinge toate luminile. Aşa vei avea o vagă idee despre cum înaintau primii exploratori ai beznei subpământene, cum se descurcau refugiaţii în căutarea unui ascunziş sigur şi condiţiile de lucru la podul şi potecile amenajate.Cele câteva torţe aprinse pe care le aveau la dispoziţie nu făceau o prea mare diferenţă.

  

Pe partea cealaltă a drumului,se văd rămăşiţele primelor încercări de potecă, rudimentar confecţionată de înaintaşii mai puţin norocoşi, cu mai puţine instrumente şi resurse la îndemână. Sunt scări de piatră, improvizate, înfipte în perete,cu trepte mâncate de timp şi fără nicio susţinere laterală. Înţeleg că strămoşii nu aveau frică de înălţimi, greaţă de întuneric sau claustrofobie. De asemenea, niciun instinct de conservare a integrităţii corporale.

Fotografiatul am înţeles că este interzis din motive de securitate, probabil ca să nu încurajeze întreg grupul de turişti să se aplece peste poduri şi balustrade, în căutarea unui cadru mai luminat, cauzând şi prelungirea duratei turului. Nu mă interesează, măsura mi s-a părut pură blasfemie aşa că recomand ca strategie împărţirea pe flancuri:unul rămâne la urmă, mascând discret şi finuţ sunetul declanşatorului, complicele fuge în faţă să ţină ghidul de vorbă şi să-i distragă atenţia.Team work.

  

Ieşirea prin portal te scoate în dolina Velika, unde Reka dispare sub pământ. De aici, că să te întorci spre parcare ai două opţiuni: un funicular care te lasă exact în spatele casei de bilete sau o plimbare-traseu de jumătate de oră (o oră jumate dacă vrei să ne ajungi la număr de fotografii făcute).

Dacă nu te reţine nimic, nu te presează timpul şi nu eşti însoţit de copii mici, nu lua funicularul. Ratezi peştera Tomnic, chei,canioane, cascade, vâltori, pereţi verticali şi înalţi în stâncă, poduri naturale şi alte surprize-bonus păstrate pentru final. Pământul se surpă, golul format luând forma unei pâlnii prin care rȃul se joacă exact după cum pofteşte, intrând în subteran ca să iasă la suprafaţă kilomentri mai sus, desenând prin carst formaţiuni sălbatice şi maiestuoase.Păstrează-te deci pentru traseul care străbate Velika Dolina şi Mala Dolina (un fel de-a spune Marea Dolină Prăbuşită şi Mica Dolină Prăbuşită).

  

  

  

  

  

  

Deşi mai puţin cunoscut şi vizitat decât Postojna, adunând “doar” 100.000 de turişti anual,canionul Skocjan este de o mie de ori mai încântător, mai dramatic şi îşi merită pe deplin descrierile la superlativ, fără a avea nevoie de exagerări gratuite. Cred că este locul unde Jules Verne a scris “O călătorie spre centrul Pământului”, iar chit că n-o fi aşa, sentimentul pe care-l ai este fix acelaşi – că ai sta cu cartea-n braţe şi te-ai transpune exact în mijlocul ei.

Skocjan Caves oferă cea mai tare privelişte pe care am văzut-o până acum. Îţi face pielea de găină, ochii bulbucaţi şi buza căzută. Este printre puţinele locuri născătoare de emoţii şi dătătoare de fiori. Pe cuvânt că sunt cei mai bine investiţi 16 euro pe care i-ai cheltuit vreodată. Şi serios că ai prefera că de 30 de euro să vezi Skocjan de două ori decât Postojna o dată.

Atenţionare/observaţie: îmi plac peşterile. Mult. Motiv pentru care orice articol pe această temă riscă să devină prea personal. Cum gradul de subiectivism este mare, nu mă aştept ca entuziasmul să fie neapărat împărtăşit 🙂

Cum ajungi?
Dinspre Ljubljana, pe autostrada A1 urmează direcţia Koper până ajungi în Divaca. Continuând spre Divaca pe drumul naţional, urmează indicatorul Matavun. De aici, indicatoarele spre Skocjan te conduc direct la locaţie. Informaţii complete, cu hărţile şi indicatoarele aferente, aici.

Sfaturi practice:
– Cumpără biletul combinat, care include si traseul “Follow the udergdound river”. Mai adaugi o oră jumătate la traseul clasic, dar urmezi poteca amenajată de-a lungul răului Reka, în subteran, pe un alt sector ce pătrunde în peşteră. L-am ratat pentru că am ajuns la 16.00, ultima coborâre pe traseul ce urmăreşte firul apei făcându-se la 15.00, ca să lase suficient timp pentru ieşirea în timp utl, până la 18.00 (o oră jumătate turul clasic + o oră jumătate traseul ce urmează firul apei).

– Exemplificarea grafică a traseului, laolaltă cu orice altă informaţie care te-ar putea interesa, le găseşti pe site-ul oficial al parcului naţional, extrem de user friendly, grafic şi bine structurat.

– Temperatura la interior este constantă, 15 grade, aşa că outfitul indicat include un polar, pantaloni comozi şi încălţăminte cu talpă aderentă.

– Turul ghidat durează o oră jumătate, iar intrările se fac din oră în oră (în timpul sezonului, din iunie până în septembrie).

– Detalii despre program, tarife şi alte asemenea găseşti şi aici sau pe site-ul oficial al parcului (link mai sus).

– Dacă tot eşti în zonă, opreşte-te şi la hergheliile de cai din Lipica. Sunt doar 13km distanţă între cele două obiective, dar ai ocazia să vezi armăsarii lipiţani.

– litoralul sloven este la 60 de minute depărtare, aşa că o oprire în Koper,Izola, Piran sau Portoroz sunt extreme de fezabile şi binevenite.

– Trieste este la 14km distanţă de zona Divaca, în cazul în care un mic hop peste graniţe cu Italia te tentează.

– Dacă ai la dispoziţie încă o oră de zăbovit în parcul Skocjan, recomand Traseul Educaţional Skocjan, un drum de 2km prin pădure,care străbate peisajul carstic,oferind deci puncte de belvedere şi privelişti asupra unor fenomene castice faine.

---

Dacă ţi-a plăcut și ţi s-a părut util, te aștept și pe Facebook să ne imprietenim 🙂