Cascadele Beuşniţei,Văioaga,Şuşara,Lacul Ochiul Beiului şi La Tunele – acolo unde se petrece magia Cheilor Nerei

 

Fiind singurul judeţ al ţării căruia îi revin trei parcuri naţionale (Domogled-Valea Cernei, Cheile Nerei-Beuşnita şi Semenic-Cheile Caraşului), natura a avut ce modela în Caraş-Severin, roadele hărniciei ei de secole bucurând ochiul şi sufletul celor ce ajung prin zonă.

Cheile Nerei este una din regiunile ţării în care toţi ajung cel puţin o dată. Spun cel puţin o dată pentru că, depinzând de oraşul dinspre care vii, starea drumurilor poate fi mai mult sau mai puţin proastă. Oricum, Caraş are reputaţia de a fi judeţul cu cele mai obositoare şi solicitante drumuri. Şi singurul cred eu, care face cumva ca fiecare groapă, drum forestier şi şanţ în asfalt să merite cu prisosinţă efortul.

Cum ajungi în Cheile Nerei:
Popasul cel mai indicat pentru a parcurge comod toate traseele zonei, este Sasca Montană (la fel de bine poţi înnopta în Sasca Română, însă cu mai puţine variante de cazare).

Dacă soseşti dinspre est, cel mai bine urmezi direcţia Drobeta-Turnu-Severin-Orşova-Băile Herculane-Bozovici-Oraviţa. De la Oraviţa, coboară pe 571C (Ciclova Română-Socolari-Potoc-Slatina Nera-Sasca Montană). Cei 26 de km de la Oraviţa la Sasca Montană îi parcurgi în circa 40 de minute şi trebuie să-ţi pui la bătaie cunoştinţele de slalom uriaş şi răbdarea perfecţionată în orele lungi petrecute în trafic. Indicaţii pe hartă găseşti aici.

Tip: recomand hărţile de pe acest forum, pentru a verifica statusul actualizat al traficului şi al drumurilor. Dacă vezi o variantă de drum pe hartă, care îţi pare mai rapidă, gândeşte-te de două ori înainte de a o alege. Poate că drumul mult mai spart şi îngust o să te facă să te răzgândesti şi să te întorci la alternativa iniţială.

Drumul spre Podul Bei prin Potoc

Drumul spre Podul Bei prin Potoc

Pe drumul de ȋntoarcere, dinspre Potoc spre Slatina Nera

Pe drumul de ȋntoarcere, dinspre Potoc spre Slatina Nera

 

Dacă drumul tău trece pe la Băile Herculane, recomand să te opreşti înainte la Muzeul Porţile de Fier, la Rezervaţia Mulinologica Eftimie Murgu/Cheile Rudăriei (unică în Europa) şi la cascada Bigăr, pe care o poţi vedea exact de la drumul principal. Dacă ajungi în Sasca şi vrei să faci popasurile astea apoi, mai bine le păstrezi pentru întoarcere (dacă urmezi acelaşi traseu ca la dus), ocolul de la cazare, înapoi spre Bozovici fiind destul de mare.

Pentru returul spre Bucureşti, noi am ales de exemplu varianta Oraviţa – Anina (plimbare cu trenul istoric) – Timişoara – Reşiţa – Deva. Poţi însă la fel de bine să te păstrezi la întoarcere pentru Castelul Corvinilor de la Hunedoara, rezervaţia de zimbri din Haţeg, Sarmisegetuza, o zi-două în Retezat pentru o vizită în Poiana Mărului, sau, de ce nu, o oprire fie la Târgu-Jiu, fie în zona Vâlcea (mănăstirile Olteniei, culele Măldăreştipeşterile Polovragi,Liliecilor, Muierii, muzeul satului Bujoreni,trovanţii din Costeşti). Posibilităţile sunt nenumărate…timp şi bani să fie!

  

Traseele alese pentru 3 zile :
Ziua I Cascada Văioaga – Lacul Ochiul Beiului – cascada Beuşniţa, Podul Bei – La Tunele
Sasca Montană – cascada Şuşara

Ziua II Lacul Dracului

Ziua III Cheile Nerei (parţial)

În trei zile am parcurs 60 km prin păduri, pe trasee, pe jos. E ceva! Bocancii mei s-or fi bucurat, însă tălpile mele sigur au vărsat câteva lacrimi…

şi poate că şi eu…

 

Ziua I Pod Bei – Cascada Văioaga – Lacul Ochiul Beiului (marcaj bandă galbenă)
Lacul Ochiul Beiului – cascadele Beuşniţei (marcaj cruce roşie)
Total 15 km dus întors/ 4-5 ore, în funcţie de timpul alocat pauzelor şi pozelor

Maşina se poate parca fie la intrarea în podul Beiului (taxa acces în parc – 5 lei/adult), fie poţi înainta 5 km pe drumul forestier ce duce spre păstrăvăria din Valea Bei. Dacă alegi să continui cu maşina, scutesti pe puţin jumătate de ceas, cât ai face în plus dacă mergi pe jos. Însă dacă ai garda joasă sau suspensiile mai dure, e posibil ca sesiunea de rodeo care te aşteaptă să-ţi taie considerabil din chef…sau din pofta de mâncare.
Noi am ales varianta perpedes, sacrificând o oră de drum forestier. S-a dovedit a fi o alegere bună, pădurea oferind peisaje deloc banale, pe care altfel, din maşină, sigur nu le băgai de seamă.

Podul Bei

Pe la jumătatea distanţei dintre pod şi păstrăvărie, pe dreapta, un indicator discret te invită să cobori spre cascada Văioaga.

    

Continuând spre păstrăvărie, poţi alege dacă amâni răsfăţul unui păstrăv proaspăt la grătar pentru întoarcerea de pe traseu, ori, dacă pofta nu mai poate aştepta, dacă intenţionezi să garniseşti peştele prăjit cu o bere rece şi cu o clătită caldă, servite fie la masă (de norocoşii care prind loc), fie pe iarbă, în poiană, rustic, autentic şi la fel de gustos. În poiană se poate şi campa.

Din dreptul păstrăvăriei – crescătorie (închisă publicului, se ocoleşte prin stânga, urmând indicatorul de pe poartă), începe traseul propriu zis spre Lacul Beiului (circa 45 min) şi Beuşniţa (încă 20-30 de minute de la lac).

Comanda de păstrăv la bar 🙂

Păstrăvăria nu este deschisă publicului larg. De aici se poate cumpăra peştele proaspăt. Gata prăjit însă, îl poţi comanda la terasa de lângă păstrăvărie.

 

Poteca se lărgeşte, iar aproape de lac, pe dreapta, răsare prima dintre cascadele Beuşniţei. Beuşniţa cuprinde de fapt o înşiruire de câteva cascade, răsfirate de-a lungul traseului şi culminând cu cea în amonte de Lacul Bei.

Pe principiul cu cât mai multă apă, cu atât mai bine ies fotografiile şi cu atât mai mare e încântarea, am fost norocoşi că am prins câteva firicele pe toate cascadele vizitate, având în vedere că localnicii se plângeau de cea mai secetoasă vară din ultimii 50 de ani?!

Cât despre Lacul Ochiul Beiului….arată la fel de frumos pe cât se spune. Pare unul din locurile care nu are nevoie de retuşuri pentru a da bine în poze. Singura menţiune ar fi să ajungi aici până spre finalul amiezii, pentru a prinde lumina perfectă. Fără razele soarelui îndreptate înspre apă, turcoazul îşi pierde din intensitate.

Lacul are diametrul de 20m şi o adâncime de aproape 4m, nu îngheaţă niciodată datorită izbucului care îl alimentează mereu cu apă proaspătă.

Există mai multe variante ale legendei legate de formarea lacului; cea mai cunoscută spune că în timpul stăpânirii turceşti a Banatului, un bei bogat şi frumos, cu ochi albaştri a fost la vânătoare pe aceste meleaguri. Ajuns în Poiana Beuşniţei, a întâlnit o frumoasă fată de valah din Potoc, aflată cu oile la păscut. Beiul s-a îndrăgostit pe loc de ea, venind des s-o viziteze.

Cum a aflat tatăl beiului de dragostea dintre cei doi, a trimis un călău să omoare fata care-i sucise flăcăului minţile. Tânărul şi-a găsit iubita înjunghiată în locul unde acum este lacul şi a vărsat multe lacrimi, după care şi-a înfipt pumnalul în inimă. Din lacrimile lui s-a format Ochiul Bei.
Se mai spune că în noaptea de Sânziene aici se strâng ielele pădurii, se îmbăiază în lac şi dansează până înainte de ultimul cântat al cocoşului.

De la lac se urcă uşor spre Beuşniţa, urmând marcajul cu bandă albastră timp de maxim jumătate de oră. Printre copaci, pe firul apei apar şi celelalte cascade ale Beuşniţei, una mai faină că cealaltă, şi cu ultima la rând, care le întrece pe toate.

Poiana Beușniţa

O alta cascadă a Beușniţei

Crescută de-a lungul miilor de ani, prin acţiunea apei şi prin depunerea calcarului în straturi, formând tuful calcaros (travertinul)

      

Povestea spune că apa învolburată a cascadei Beuşniţa ar fi voalul de mireasă al ciobăniţei ,omorâtă din porunca beiului,voal pe care nu a apucat să-l poarte niciodată.

 

Întorcându-ne la podul Bei, am încercat şi scurtul traseu de maxim 20-30 minute, La Tunele. Identitatea meşterului pietrar responsabil pentru săparea celor 7 tunele succesive, rămâne subiect de dezbatere. Se presupune că tunelele ar fi fost săpate pe de vremea stăpânirii turceşti din Banat,locuitorii din Sasca Română căutând să ajungă mai repede la morile din Potoc, reuşind să scurteze astfel distanţa până la Ochiul Beiului cu 20km. Continuând traseul prin chei, timp de 1h ¼ (3km), după ieşirea din ultimul tunel, Tunelul Mare, se ajunge în Sasca Română.

O oră jumătate până în Sasca Română pe la tunele

      

Văioaga-Ochiul Beiului-Beușniţa și la Tunele ar fi cel mai popular traseu din Cheile Nerei, fiind plăcut, lejer şi practicabil de orice categorie de vârstă – de la mers în marsupiu, la sprijinit în baston (preferabil sărind peste varianta perpedes a drumului forestier). Astfel că, dacă aterizezi în zonă în vârf de sezon, vei fi răsfăţat cu o porţie zdravănă de noxe de la maşini, şir indian pe poteci şi cozi la fotografiat, mai ceva ca îmbulzeala din autobuze, de la ora la nouă dimineaţa.

Cheile Suşarei
Dacă la finalul celor două porţiuni parcurse până acum, soarele este încă pe cer, iar tu nu eşti complet stors de energie, încearcă poteca de la ieşirea din Sasca Montană, ce duce spre Știnăpari şi Cărbunari, ce te poartă prin Cheile Suşarei şi te aduce la cascada cu acelaşi nume. Este un traseu de o oră dus – o oră întors, noi ne-am urnit pe la un 7 seara şi ne-am întors exact când a început să se întunece, la 9 (pont – în vest soarele apune mai târziu, bucurându-te cu oareşce timp de lumină în plus).

Poteca nu urcă, nu coboară, urmează drumul drept ce şerpuieşte prin pădure şi te poartă de-o parte şi de alta a cheilor Suşarei. Valea Şuşarei mai poartă numele de Valea Morii şi face parte din Munţii Locvei.

La un sfert de oră de la intrarea pe traseu, ajungi într-o poiană, unde Cabana Şuşara aşteaptă nerăbdătoare să-şi redeschidă obloanele şi să-i fie din nou recunoscut farmecul de altădată, când aici poposeau mari capete încoronate ale Imperiului. Drumul până aici era amenajat pentru caleşti, aşa că la cabană se descindea cu mare fast, fiind apogeul unei promenade inedite prin pădure,destinate sângelui de viţă nobilă.

Cabana era cazinou-restaurant,construită în 1855. S-a închis odată cu dispariţia austro-ungarilor de pe teritoriul ţării, construcţia căzând în dizgraţie şi uitare. A fost preluată de proprietarii pensiunii Vechea Moară/Sasca, unde am stat şi noi. A fost parţial renovată şi va fi reintrodusă în circuit curând..cât mai curând sperăm noi, că tare fain trebuie să arate 🙂

Cu câteva sute de metri înainte de a ajunge la cascadă, dacă priveşti cu atenţie, vei zări o intrare în galeria uneia dintre fostele mine romane, care acum o sută de ani erau atât de populare în întregul ţinut.

Cu o cădere de 15 m, împărţită în 2 trepte aproape egale, Şuşara mi-a plăcut mai mult decât Bigăr, mai mult decât Beuşniţa…chestiune de gustibus.

    

Şuşara m-a învăţat ca data viitoare când sorb din sticla de Dorna, să o fac mai cu poftă. Îmi sclipeau ochii la apa rece, clară, verde-albăstruie, strânsă în micile bazine de pe firul apei, de obicei în urma căderii de pe pragurile de travertin. Nu ştiam cum să le botez, dar am aflat că ochiurile largi şi adânci de apă după care alergam, aveau  deja un nume – dorne.

În cea mai subiectivă notă posibilă, dintre toate traseele parcurse în cele trei zile, Cheile Şuşarei au fost preferatele mele. Mi s-a părut cel mai reconfortant drum, cu surprize presărate ici colo în pădure şi cu o lumină la amurg care a făcut atmosfera şi mai interesantă. La ceas de seară târzie, am fost singuri pe traseu, având totul doar pentru noi. Lumina n-o fi fost cea mai potrivită pentru fotografia ideală, însă starea a fost întocmai cum trebuia.

  

the earth is what it takes to meet the needs of every man but every man’s greed

Căsuţa de pe malul Șușarei, la intrarea pe traseu

 

Caraşul e o lume aparte…
Noi am amânat vreo doi ani vizita în Cheile Nerei, pe motiv că starea proastă a drumurilor mai tare ne-a speriat. Ori am avut noi aşteptări prea joase, ori am auzit minciuni uşor exagerate. Cert este că am fost plăcut surprinşi până la urmă şi, în afară de câteva porţiuni unde se cer atenţie sporită şi suspensii de Logan, dracul nu este pe-atât de negru pe cât pare.

Caraşul este un judeţ sărac, rămas parcă în urmă modernizării, refuzând a avea de-a face cu frenezia marilor oraşe, unde totul se întâmplă prea repede, prea mult, prea zgomotos,prea murdar şi prea costisitor.

De fiecare dată când mă îndrept spre partea asta a ţării, pentru mine, odată cu Orşova/Drobeta/Herculane, las în urmă ultima formă de civilizaţie, mă aprovizionez cu orice altceva aş avea nevoie şi profit de ultima benzinărie ieşită în cale, pentru că ştiu că mai departe, în Caraş, intri în altă lume.

Benzinării “de firmă” nu găseşti, buticurile prin sate sunt scumpe la vedere, iar meniurile la popasurile întâlnite nu lasă loc de mofturi culinare. Aici vii cu pacheţel de-acasă, apă şi gustări cât să-ţi ajungă câteva zile şi musai să arunci în bagaj tot entuziasmul, spiritul de explorare şi dragostea de natură pe care le poţi lua cu tine.

Totul se întâmplă în alt ritm, aerul înţepător de proaspăt al dimineţii are alt miros, iar oamenii sunt blânzi, buni, cu poftă de vorbă şi chef de a-ţi arata ospitalitate. Iar accentul lor face toţi banii 🙂

Satele Banatului Montan parcă au fost gândite în aşa fel încât să deranjeze cât mai puţin natura şi să-i ocupe cât mai puţin spaţiu. E formidabil cum atâtea minunăţii stau ascunse în pădurile astea.
Atmosfera devine mistică,aproape sacră. În părţile astea te întorci în timp şi parcă nu ai mai vrea să revii la ce-ai lăsat în urmă. Este evadarea perfectă,reconectarea de care toţi avem atâta nevoie.Şi e perfect aşa. Pentru noi, turiştii blazaţi şi stresaţi, veniţi de la oraşele mari. Pentru cei de-acolo, agăţaţi de un trecut zbuciumat şi cu promisiunile unui viitor mai bun, nici nu vreau să mă gândesc cum e.

Viaţa de aici nu are cum să nu te emoţioneze şi să te trimită înapoi cu temă de gândit pentru acasă. Industrie nu mai există, economia este la pământ, iar din turism nu se fac mulţi bani. Impresia generală este că mulţi ajung în Cheile Nerei, dar asta e valabil doar câteva luni pe an, pe perioada verii, când se înghesuie câteva sute de turişti în cele câteva pensiuni disponibile. În 5 zile epuizezi traseele clasice, apoi toţi pleacă mai departe.

Pe de altă parte, dacă turismul ar lua avȃnt şi regiunea s-ar dezvolta, infrastructura s-ar moderniza şi noi toţi am da buzna, care ar mai fi farmecul?

  

Utile:
-Atenţie la vipere! Ştiu că avertismentele au devenit laitmotiv pentru orice articol legat de zona Caraş-Mehedinţi. Dar sunt perfect îndreptăţite. E drept că nu atacă doar că îndrăzneşti să le tai calea şi că în mod normal fug din calea turiştilor şi se ascund de potecile cele mai traficate. În acelaşi timp, însă, dacă uiţi doza de antivenin acasă, nu ai vrea să îţi asumi riscul.

Am văzut furişȃndu-se prin frunzele uscate atât şerpi negri, inofensivi,dar şi vipere cu corn. Pe potecile bătute şi exact în calea piciorului tău. Aşa că, în caz că zăreşti un colăcel negru sau o ramă uriaşă de aceeaşi culoare, nu-i analiza însemnele ca să te convingi dacă este viperă ori ba. Las-o acolo, nu insista cu fotografiile (guilty as charged) şi îndepărtează-te.

-Drumurile forestiere merg bine cu adidaşi de munte, bocancii i-am găsit mai degrabă incomozi la săriturile pe bolovani. Oricum ar fi, traseele nu sunt făcute pentru teneși de oraș sau altă combinaţie eronată de genul. Nu uita protecţia de soare, în lunile secetoase şi fierbinţi cu soare, nu te amăgi cu răcoarea şi umbra pădurii.

Chit că verile sunt sufocante şi tentaţia de a purta pantaloni scurţi e mare, mai bine rămâi la varianta subţiri, dar lungi. Protejează mai bine pe potecile acoperite de mărăcini şi tufişuri ţepoase, scoţându-te din raza vizuală a eventualelor vipere.

-Recomand ultima jumătate de august/prima de septembrie ori final de primăvară, până la sfârşit de iunie, când turiştii nu se înghesuie pe trasee, cazările vor confirma mai uşor disponibilitatea, iar topirea zăpezilor şi ploile vor asigura spectacolul apei pe cascade. Altfel, în iulie-august, rişti să mori de cald, să te calci în picioare cu alţii care stau şi ei la coadă pentru poze sau, mai grav, să nu prinzi fir de apă pe niciuna din cascade.

-Pentru detalii legate de trasee sau alte variante pe care le poţi încerca, vizitează site-ul parcului naţional.

-Despre cazările la care poţi apela, restaurante, linkuri relevante şi alte activităţi pe care le poţi face în zonă, am scris la sfârşitul acestui articol.


Dacă ţi-a plăcut și ţi s-a părut util, te aștept și pe Facebook să ne ȋmprietenim 🙂

Anunțuri

2 gânduri despre „Cascadele Beuşniţei,Văioaga,Şuşara,Lacul Ochiul Beiului şi La Tunele – acolo unde se petrece magia Cheilor Nerei

  1. Pingback: Cheile Nerei – prin cele mai lungi şi mai sălbatice chei ale României | Jurnal de Hoinar

  2. Pingback: Lacul Dracului – cel mai mare lac carstic din România | Jurnal de Hoinar

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s